Intro

Totul a inceput cu trei personaje pasionate de fotbal (si de sport in general), care traiesc in mod absurd in America, unde fotbalul se joaca cu mana, si jocul cu piciorul se numeste soccer. Cei trei, plictisiti de articolele imbecile de tip tabloid care le ocupa, precum o placere bolnava, orele de serviciu, s-au gindit (complet rupti de realitate, bineinteles) ca se pricep la fenomen si ca pot scrie mai bine decit multi dintre angajatii acelor publicatii.

Jun 23, 2010

Grecia, mars acasa!

Cristian Vidrascu, Washington DC, 23 iunie 2010


Am asteptat cu mare emotie meciul intre greci si argentinieni. Trupa lui Maradona, deja calificata, nu juca pentru cine stie ce miza – poate doar sa-i mai ofere o sansa de gol micutului Messi. In schimb Grecia stia ca singura varianta era victoria (nu putea sa se lase la mana celuilalt meci; oricum, trebuia sa bata la un gol mai mult decat Coreea, in cazul in care aceia castigau). Se astepta un meci incendiar, cu o Grecie asaltand poarta sudamericanilor, lasand in schimb spatii in aparare.


Nu am avut nicio surpriza cand am observat ca Maradona si-a trimis pe teren echipa a 2a, in mare (plus Messi, care se pare ca este sortit sa fie stors la maxim). Voi scrie mai multe despre Messi si presiunea de pe umerii sai cu alta ocazie.


Spre surpriza mea, Grecia a inceput foarte sovaielnic. M-am gandit ca batranul Otto abordeaza o tactica de asteptare, mai ales ca in celalalt meci Nigeria deschisese scorul devreme. Asta insemna ca un egal ii era suficient Greciei sa se califice in continuare. Nici Argentina nu se omora cu firea, conservandu-se pentru meciul cu Mexic din weekend. Sudamericanii dominau steril, iar eu ma asteptam la un egal de complezenta, in care ar fi deschis scorul grecii, iar Messi ar fi egalat spre sfarsit (sa fie toata lumea multumita). Poate chiar un 2-2, sa aiba si Milito o satisfactie.


Insa in celalalt meci coreenii au egalat si chiar au rasturnat scorul la inceputul reprizei secunde. Acum Grecia era fortata sa dea gol – sa castige meciul. Am asteptat sa se napusteasca in atac. Nimic. Sarmanul Samanas a ramas izolat printre fundasii argentinieni Demichelis si Burdisso. Am asteptat dezlantuirea. Nu ma asteptam la cine stie ce ocazii – din primul minut mi-am dat seama ca fostii campioni europeni nu stapanesc tehnica, sau cel putin Jabulani, decat poate la acelasi nivel cu Honduras, sa zicem. Dar macar sa urce un ajutor pentru Samanas, care lupta eroic de unul singur, ca un Atlas in jambiere cu tot globul in carca. Nimic.


Argentinienii dominau steril, Messi tragea plasat pe poarta din toate pozitiile, numai numai sa dea si el golul descatusirii personale (si al sponsorilor) si portarul Tsorvas (pronuntat Sorba de comentatori, facandu-ma sa ma gandesc la visatorul Zorba) apara tot cu precizie. Iar grecii aruncau mingile pe Samanas in putinele momente cand nu pasau la adversar. A fost un spectacol nu numai jalnic si trist, dar chinuitor pentru spectator (adica pentru mine).


Spre sfarsitul meciului, mai ales cand dincolo egalasera nigerienii in minutul 69 (deci Grecia avea nevoie de un gol si doar atat sa se califice), asteptam mutarea lui Otto. Iese un fundas, intra un atacant? Urca doi mijlocasi sa ajute virful clasic? Dar batrana vulpe Otto m-a surprins complet: nu a facut nimic. Parea sa le fi spus baietilor:
“Stiu ca ne trebuie gol. Dar sa nu vad prind cumva ca il ajutati pe Samanas in atac, ca va mananc. Mai bine sa facem 0-0, fara nici un sut pe poarta, sa spunem ca au fost mai buni, dar sa nu ne facem de ris. Nu putem risca absolut nimic. Daca cumva atacam cu 2-3 oameni si ne prind pe contraatac si ne dau gol? Barbatii adevarati risca, barbatii adevarati isi doresc victoria, noi nu!”


Atitudinea asta imi aminteste (dureros) de meciul Romaniei cu Olanda la Euro 2008. L-am vazut pe marginea drumului intr-o jungla din Panama, la un televizor cu purici. Desi eram fan Piturca, m-a dezamagit atunci, cand Olanda ne invita practic sa atacam (chiar ar fi vrut ca noi sa iesim din grupe) dar tricolorii au refuzat cu obstinanta sa iasa la joc. Poate ca Piturca gandise sa riste spre final (de ce? cand erau mai obositi?) Poate ca avea mentalitate de barbat slab, multumindu-se cu egalurile anterioare cu campioana si vicecampiona mondiala – ceea ce avea sa si declare dupa turneu. Nu stiu ce a fost in capul sau, dar atitudinea lui nu mi-a placut.


Grecii, la fel, aveau nevoie de un gol, de macar o tentative de atac, si au refuzat-o cu incapatanare. Poate s-au gandit ca e mai bine sa nu incerce, pentru ca probabilitatea era mica sa-l dea decat sa fie prinsi pe contraatac sa-l ia. Desi pariasem pe calificarea grecilor, spre sfarsit am inceput sa tin cu Argentina. Sufletul mi-a fost cuprins nu de ura, ci de o lehamite totala fata de echipa (intre ghilimele) greaca, atat de fricoasa si de complacuta. Chiar am schitat un ranjet rautacios la golul lui Demichelis si nu m-a mai surprins ca singurele ocazii ale Greciei au venit la scorul de 0-2, cand chiar nu mai conta. Atitudine de loseri – din pacate era mai dureros pentru ca imi amintea de starea de spirit romaneasca (in general suntem tari in amicale, ii batem pe nemti cu 5-1, dar cand e vorba de momentele decisive, scuzati expresia, facem pe noi).


Pe scurt, atitudinea (si nu jocul mai mult decat modest al grecilor) m-a dezamagit. Dragii mei frati balcanici, plecati acasa unde nu va veti face de ris; ascundeti-va in camere. Sa nu va mai vad la vreun turneu final prea curand, macar pana cand imi trece supararea. Sa nu mai aud mult timp de vitejia celor 300 (si in niciun caz a celor 11), sa nu va mai vad mutrele frustrate pe vreun teren unde se joaca sportul numit fotbal. Si sa stiti, comportamentul frustrat si artagos de pe teren nu ascunde lipsa voastra de barbatie – dimpotriva, o da de gol.


In concluzie, sa stiti ca-mi pare bine ca a castigat fotbalul.

No comments:

Post a Comment