Intro

Totul a inceput cu trei personaje pasionate de fotbal (si de sport in general), care traiesc in mod absurd in America, unde fotbalul se joaca cu mana, si jocul cu piciorul se numeste soccer. Cei trei, plictisiti de articolele imbecile de tip tabloid care le ocupa, precum o placere bolnava, orele de serviciu, s-au gindit (complet rupti de realitate, bineinteles) ca se pricep la fenomen si ca pot scrie mai bine decit multi dintre angajatii acelor publicatii.

Jan 8, 2011

Campionii canapelelor

Cezar Caruntu, Bucuresti, 8 ianuarie 2011

Suntem, fără discuţie, o naţiune de campioni naţionali, mondiali şi olimpici. Ne cam dor genunchii când, apăsând butonul roşu al telecomenzii, stingem televizorul şi ne ridicăm din fotoliu ca să mergem la culcare. Refuzăm diplomatic invitaţiile prietenilor la un fotbal în sală, de teamă să nu păţim ca ultima oară, când ne-am întors acasă cu o unghie înnegrită. În fond, la ce bun să dai 15 lei pentru a închiria o oră sala de sport, dacă după 10 minute nu te mai poţi ţine pe picioare din cauza pachetului de ţigări fumat peste zi? Nimic nu se compară însă cu durerile (de cap, de inimă) pe care ni le provoacă „contraperformanţele” celor pe care-i învestim cu încrederea noastră. Fiindcă, nu-i aşa, ne-am născut ştiind că românii nu pot fi decât campioni şi orice loc de la 2 în jos e o dovadă a faptului că noi, locuitorii canapelelor, ne-am descurca infinit mai bine decât netrebnicii ăştia care NE reprezintă şi NE fac de ruşine mulţumindu-se, mioritic, cu atât de puţin.

Iarna reprezintă pentru noi anotimpul în care ne enervăm cel mai mult din cauza întârzierilor în trafic sau a frigului din vagoanele de tren şi când nu trebuie să uităm să ne punem mănuşile, căciula şi fularul la ieşirea din casă pentru a cumpăra pâine de la chioşcul de la colţul străzii. Ceea ce ne dă dreptul de a fi dezamăgiţi de locul 15 al Evei şi ne face să ne întrebăm de ce se dau banii noştri pentru a trimite la Jocurile Olimpice sportivi ce se mândresc cu faptul că au terminat cursa.

Gâfâim greu cărând cei doi saci de câte 3 kg de cartofi de la maşină până la lift. Asta şi poveştile părinţilor noştri despre victoria din noiembrie 1980 contra Franţei de pe Giuleşti ne fac să strâmbăm din nas aflând că suntem singura ţară din lumea a doua a rugby-ului care a participat la toate ediţiile Campionatului Mondial. Ce-o fi aşa mare performanţă să participi doar ca să fii sparring partner pentru coloşi precum Hastings, Roumat, Richter, Matt Burke, Tuqiri ori Rokocoko.

Mergem o dată pe an la un meci de handbal, fiindcă un prieten ne-a spus că va fi acolo fata de care suntem îndrăgostiţi, iar asta e de ajuns pentru a ne arăta dezamăgirea pentru o biată medalie de bronz la un Campionat European şi pentru a cere, atotştiutori, înlocuirea incompetentului de antrenor cu ăla dinainte, ăla care se agita pe margine şi le-njura, ăla… cum îl chema?

Singura noastră legătură cu gimnastica este săritura peste balta din faţa magazinului unde ne facem cumpărăturile, dar apartenenţa la o naţiune cu tradiţie ne dă dreptul să înjurăm un copil care calcă în afara covorului la un Campionat Mondial, lăsându-ne fără medalie.

Strângem pumnii doar când moaca nevestei pare a-i cere cu disperare, îi folosim doar pentru a lovi măsuţa pe care stă cafeaua în care nu e destul zahăr, dar meciurile privite în reluare ne conferă experienţa necesară pentru a declara cariera singurului campion mondial pe care-l avem una artificială, presărată cu adversari modeşti, bătuţi în sala „de acasă”.

Unghia înnegrită, cei 15 lei şi gâfâielile patetice sunt uitate înaintea televizorului, acolo unde toţi suntem selecţioneri, propunem nume pentru Naţională şi luăm peste picior un câştigător de Champions League (daca nu era Specialul, mă-nţelegi…) pentru marcajul larg făcut atacantului cu 10 ani mai tânăr care ne îngroapă speranţele de calificare la un turneu final în care oricum n-am face decât să ieşim din grupe cu ştampila de „cea mai urâtă echipă” a competiţiei.

Iar peste 10 ani le vom povesti cu nostalgie copiilor despre zilele când priveam de pe canapea cum sportivii noştri terminau pe 15, luau un bronz, înscriau un eseu eroic Noii Zeelande, dansau mirific la sol, ridicau centuri cu diamante deasupra capetelor sau făceau egal cu campioana şi vicecampioana mondială, deplângând decăderea sportului românesc, după care le vom recomanda un medic de familie bun care să le dea scutirea de la orele de educaţie fizică.

1 comment:

  1. Prea... adevarat ! Felicitari pentru munca depusa.

    ReplyDelete