Intro

Totul a inceput cu trei personaje pasionate de fotbal (si de sport in general), care traiesc in mod absurd in America, unde fotbalul se joaca cu mana, si jocul cu piciorul se numeste soccer. Cei trei, plictisiti de articolele imbecile de tip tabloid care le ocupa, precum o placere bolnava, orele de serviciu, s-au gindit (complet rupti de realitate, bineinteles) ca se pricep la fenomen si ca pot scrie mai bine decit multi dintre angajatii acelor publicatii.

Jan 13, 2011

Pe serpentinele vieţii. Partea 1: Urcuşul (1970 – 1997)

Cezar Caruntu, Bucuresti, 13 ianuarie 2010


Motto: „Nu sunt un supraom. Calităţile mele sunt determinarea şi voinţa”


Viaţa lui Marco Pantani seamănă leit cu o etapă de Tour alergată în Alpi: o sută de kilometri aparent monotoni, animate de sprinturi intermediare şi ceva pene de cauciuc, urmaţi de două – trei căţărări de categoria I şi una specială, care separă copiii de bărbaţi, la capătul căreia te poţi considera un zeu chiar dacă etapa nu va fi a ta, apoi de o coborâre pe serpentine cu viteză ireală, de-a lungul căreia rişti la orice pas să ajungi în prăpastie,
totul culminând cu Căţărarea, scurtă, dar ucigătoare, de 15 km, cu pante ce depăşesc uneori 10%, ce te lasă secat şi de ultima picătură de energie, alergând, singur cu tine însuţi, împotriva ta însuţi, linia de sosire fiind parcă graniţa dintre pământ şi cer.
Apariţia lui Marco în ciclismul profesionist, la mijlocul anilor ’90, a revitalizat un sport dominat de maeştrii contratimpilor, în care etapele de munte erau doar prilejuri de a naşte eroi de o zi, ce nu îmbrăcau niciodată tricoul galben sau roz. Pantani avea să schimbe toate acestea, începând propria epocă, a celor cu fizic deloc impresionant, dar dotaţi cu o tărie psihică şi de caracter cu ajutorul căreia înghiţeau în etapele de munte, prin vânt, ploi şi zăpezi, secundele şi minutele pierdute în prologuri plictisitoare sau în etape de plat cu sprinturi sinucigaşe. În 4 ani, Marco a devenit astfel unul dintre cei mai iubiţi ciclişti din lume.


1. Urcuşul (1970 – 1997)


Povestea începe cu exact 41 de ani în urmă, pe 13 ianuarie 1970, în portul la Marea Adriatică din N-E Italiei, Cesenatico, unde se naşte Marco, fiul lui Paolo şi al Toninei. A-nceput să meargă pe bicicletă din copilărie, pe cea de curse încălecând-o pe la 10 ani, îndemnat de bunicul său, Sotero. Cariera de amatori e plină de succese, cele mai importante în Baby Giro (Turul Italiei la amatori), cu 3 podiumuri în trei ani consecutivi, locul 3 în 1990, 2 în 1991 şi 1 în 1992. În acest din urmă an, în iunie, moare bunicul Sotero şi face trecerea la profesionişti, semnând cu Carrera Jeans, la care va rămâne până în 1997.
Apariţia în prim-plan se produce doi ani mai târziu, la primul său tur ca profesionist, Il Giro 1994. Prima sa victorie de etapă, a 14-a, cu finiş la Merano, avea să arate lumii întregi de ce era capabil tânărul de 24 de ani, 1,70 m înălţime şi 57 de kg. La un km de căţărarea din pasul Giovo, Marco iese din pluton şi porneşte în urmărirea elveţianului Pascal Richard, evadat încă din primele ore ale cursei. Paradoxal pentru ce avea să devină marca înregistrată Pantani, reuşeşte să-l prindă din urmă în coborâre, iar plutonul nu va reuşi să-l mai ajungă, în ciuda ultimilor 20 de km de plat ai etapei. E momentul lui de glorie. 14 iunie 1994.
Dar acesta e doar începutul. Seara, Marco, în loc să sărbătorească, îşi întreabă coechipierii, uimiţi, despre etapa de a doua zi, cea mai grea a Turului, de 195 de km alergaţi aproape exclusiv în munţi, cu final la Aprica. Având în fruntea cursei un grup de evadaţi ce-l conţinea pe liderul echipei Carrera, Chiapucci, Pantani atacă pe Mortirolo, una dintre cele mai dure căţărări din lume. Berzin, purtătorul tricoului roz de lider, îl urmează. Marele Indurain e lăsat în urmă. Berzin nu rezistă mai mult de 3-4 km. Evadaţii sunt şi ei prinşi. În loc să rămână în grupul lor, Pantani îi atacă imediat şi pe ei. În vârf, pe Mortirolo, e primul, la un minut de Indurain, care, cu ritmul său constant, se apropie. Pe coborâre, Indurain porneşte în urmărire. Mai e mult până la final, vreo 50 de km. Aproape de începutul ultimei ascensiuni a zilei, Pantani, conservându-şi energia, e prins de Indurain şi columbianul Rodriguez. În urcare, atacă din nou. Şi câştigă etapa.
Il Giro îl va termina pe locul 2 (după Berzin, dar înaintea lui Indurain), clasamentul căţărătorilor pe 3, iar în cel al tinerilor va fi tot pe 2. Deloc rău pentru un debutant.
La prima sa participare în Le Tour, Pantani nu câştigă nicio etapă, dar nu rămâne dator la capitolul spectacol, terminând în top 10 în 7 din cele 9 etape de munte (3 la Lourdes/Hautacam, 2 la Luz Ardiden, 10 la Carpentras, 8 la Alpe d'Huez, 3 la al Thorens, 5 la Cluses şi 2 în contratimpul de munte de la Morzine Avoriaz). Va rămâne în amintirea fanilor cea de-a 17, cu final la Val Thorens. Pe prima căţărare a zilei, la Glandon, Pantani cade, lovindu-se la ambele mâini şi la genunchiul stâng. Urcat în şa, abia reuşeşte să pedaleze. Sângele curge. Dar merge mai departe. Cu Ugrumov şi Rodriguez deja evadaţi înaintea ultimei căţărări, Pantani iese din nou din pluton, atacând. Indurain este lăsat iarăşi în urmă. Cu toate eforturile însă, nu reuşeşte să-i prindă pe cei doi evadaţi. Termină al treilea, la fel cum o va face şi în clasamentul final al Turului. În clasamentul căţărătorilor va fi pe 2. Va îmbrăca totuşi un tricou de onoare, cel alb, al celui mai bun tânăr.
Anul 1995 îi aduce primul accident, din cauza căruia ratează Il Giro. Va fi însă prezent în Le Tour, unde, deşi incomplet refăcut la genunchi, va termina pe 13 la general, va îmbrăca din nou tricoul alb, obţinând şi două victorii entuziasmante de etapă (Alpe d'Huez şi Guzet/Neige, ultima cu 2 zile înainte de moartea lui Fabio Casartelli). “Anul trecut am venit să câştig o etapă şi am terminat pe podium. Anul acesta am venit să termin pe podium şi am câştigat o etapă”, va spune Marco după Alpe d’Huez.
Anul se termină tragic pentru Pantani. La 10 zile după ce câştiga bronzul la campionatele mondiale pe şosea (după Olano şi Indurain), se hotărăşte să mai concureze o dată, în cursa Milano – Torino. Pe o coborâre, se ciocneşte frontal cu un Land Rover. Verdictul e crunt: ruptură de tibie şi peroneu la piciorul stâng.
La internarea în Centrul de Traume Ortopedice din Torino, medicii sunt uimiţi să descopere valori anormale ale sângelui: hematocritul (procentul de globule roşii) de 60% (în condiţiile în care şi 50% era considerat ridicat), hemoglobina 20,8 g / 100 ml (18 e îngrijorător). După încă o săptămână, valorile coboară dramatic: 15,9 hematocritul şi 5,8 g / 100 ml hemoglobina, fiind nevoie de o transfuzie pentru a-i salva viaţa.
Recuperarea va fi lungă (6 luni) şi dureroasă, imaginile cu Marco la fizioterapie, cu greutăţi în jurul gâtului fiind definitorii pentru restul existenţei sale. Nu va concura deloc în 1996.
Revenirea în competiţii, facând parte dintr-o nouă echipă, creată special pentru el, Mercatone Uno, a adus câteva succese moderate (locul 1 la Profronde van Pijnacker, în Olanda şi la Rominger Classic din Elveţia, locul 3 la general în Turul Ţării Bascilor). Apoi, la Il Giro, ghinionul, sub forma unei pisici negre ce a provocat o cădere în masă în pluton, a lovit din nou, forţându-l să abandoneze din nou.
În Le Tour însă n-a mai existat nicio pisică neagră. Câştigă în manieră entuziasmantă etapa de la Alpe d’Huez, apoi pe cea de la Morzine. În total, 8 etape de munte (toate ale acelui Tour) terminate în top 10. Locul 3 la general şi 4 în cel al căţărătorilor.
Lumea începea deja să se obişnuiască cu Il Pirata, ciclistul nonconformist, aproape chel la doar 26 de ani, cu urechile mari (motiv pentru care în adolescenţă fusese poreclit Il Elefantino), care-şi arunca accesoriile în timpul ascensiunilor, exasperându-şi adversarii cu ritmul său drăcesc.
Lumea aştepta cu emoţie şi înfrigurare continuarea.

2 comments: