Intro

Totul a inceput cu trei personaje pasionate de fotbal (si de sport in general), care traiesc in mod absurd in America, unde fotbalul se joaca cu mana, si jocul cu piciorul se numeste soccer. Cei trei, plictisiti de articolele imbecile de tip tabloid care le ocupa, precum o placere bolnava, orele de serviciu, s-au gindit (complet rupti de realitate, bineinteles) ca se pricep la fenomen si ca pot scrie mai bine decit multi dintre angajatii acelor publicatii.

Feb 6, 2011

Pe serpentinele vieţii. Partea a treia: Coborârea (1999 – 2003)

Cezar Caruntu, Bucuresti, 6 februarie 2010


Motto: “Am revenit după incidente majore. De data aceasta însă, din punct de vedere psihic, cred că am atins fundul.”


Madonna di Campiglio, dimineaţa zilei de 5 iunie 1999. Primii 10 clasaţi în Il Giro aşteaptă sosirea oficialilor UCI (Uniunea Internaţională a Ciclismului) pentru testul medical de rutină.
E liniştit. Are un avantaj de 5:38 în clasamentul general, cu 2 etape înainte de final. Cu o seara înainte, testele din cadrul propriei echipe arată un nivel al hematocritului de 48%, în limitele permise de regulament. Atmosfera este însă tensionată. Oficialii întârzie. Cicliştii coboară la masă. Şi Marco ar putea să o facă, dar asta ar fi însemnat ca testele să nu mai fie valabile. Ar fi nevoie de o simplă cafea pentru anularea lor. Dar italianul se simte stăpân pe situaţie. Oficialii apar, cu o oră întârziere. Par destul de agitaţi. Marco ar trebui sa intre primul, fiind pe locul 1 în clasament. Ciudat, este lăsat la urmă. Apoi, o altă ciudăţenie, i se recoltează sânge într-o singură eprubetă, nu în două, pentru o eventuală contra-expertiză. Oficialii sunt destul de impertinenţi: “Uită-te bine la eprubetă, să nu avem pe urmă discuţii”, va declara ulterior că i-au spus. Marco ignoră toate aceste subtile avertismente. Iese senin din sala de teste.
După câteva ore, rezultatul vine ca o lovitură de ciocan: nivelul hematocritului lui Marco Pantani este de 52%. Cum 50% reprezenta limita maximă admisă, iar marja de eroare e de 2%, italianul este scos din Il Giro pentru 15 zile, pentru a “i se proteja sănătatea”. Într-o vreme în care testele de sânge nu dădeau verdicte privind dopajul, aceasta era unica măsură regulamentară ce se putea aplica. Lumea ciclismului este în stare de şoc. Fanii atacă cu pietre maşinile cursei, Paolo Salvoldelli, cel ce se situa pe locul 2 la general, refuză să poarte tricoul roz al liderului.
Pantani e în stare de şoc. Pleacă spre casă. În drumul de întoarcere, mai face o oprire la un laborator oficial, la Imola, unde cere să fie testat din nou. Altă ciudăţenie, nivelul hematocritului e din nou la nivelul din seara precedentă, 48%.
Aşa cum se întâmplă de obicei, presa peninsulară, în special cea scrisă, începe imediat procesul de denigrare a celui pe care îl idolatrizaseră. În articole cu titluri având litere de-o şchioapă, Pantani e acuzat că e dopat, “Ruşine” e cuvântul de ordine, prezumţia de vinovăţie este punctul de plecare. Într-un interviu pe care, cu generozitate, postul public de televiziune i-l pune la dispoziţie după câteva zile, un Pantani dezolat, izolat în casa lui din Cesenatico încearcă să explice cele întâmplate. Spune că a succesul său nu este unul întâmplător, că a câştigat curse toată cariera lui, începând cu juniorii, se apără împotriva acuzelor de dopaj, precizând că nu avea nici un motiv să fie neliniştit, că dacă s-ar fi ştiut vinovat, putea foarte uşor să schimbe rezultatele testului, dar mai ales îşi arată dezamăgirea în legătură cu faptul că rezultatele au fost făcute publice, ceea ce nu se întâmplase niciodată până atunci şi că foarte mulţi dintre cei care anterior se declaraseră prieteni au dispărut din peisaj, nu se consideră victima industriei farmaceutice şi nici a sponsorilor.


Ceea ce surprinde în interviu este faptul că Marco vorbeşte foarte mult despre trecut şi prezent, dar aproape deloc despre viitor. Iar viitorul începe să fie din ce în ce mai întunecat pentru Il Pirata. În iulie, refuză participarea la Le Tour. Un lucru deloc ciudat, deoarece chiar şi cu 2 zile înainte de izbucnirea scandalului, el declarase că, dacă sponsorii nu vor avea nimic de obiectat, nu-şi va apăra titlul câştigat cu un an în urmă.
Toamna, face primii paşi pe drumul fără întoarcere al cocainei. Judecata începe să-i fie întunecată. Începe să creadă miturile urbane ce nu întârzie să apară în legătură cu povestea de la Madonna di Campiglio: că, cu o zi înainte de excluderea sa, un mafiot napolitan pariase 1 milion de dolari la pariuri clandestine că Pantani nu va termina cursa, că industriaşii italieni regizaseră totul din cauza că făcuse publicitate maşinilor franceze Citroen, că echipele adverse sabotaseră testul sau că-l injectaseră în somn pentru a ieşi dopat.
Începe să ia decizii catastrofale pentru cariera sa. Cu un an înainte, Alex Zulle recunoştea că s-a dopat. În 1999 acesta concura în Le Tour, terminând pe locul 2. Pantani cere analiza ADN a sângelui din eprubeta de la Madonna di Campiglio şi cere ajutorul procuraturii italiene pentru elucidarea cazului. Procuraturii îi va lua 2 ani pentru a confirma că era vorba de sângele său. Mai mult, se autosesizează în legătură cu nivelul incredibil al hematocritului de după accidentul din Milano – Torino, din urmă cu 4 ani, acuzându-l de fraudă sportivă!
În anul 2000, fără să se fi antrenat aproape deloc, Pantani decide totuşi să participe la curse. Il Giro îl termină pe locul 28, impresionând într-o singură etapă, a 19-a, Saluzzo – Briançon, când e al doilea şi îşi ajută coechipierul Stefano Garzelli să termine în roz la Milano.
Apoi, în Le Tour, cunoaşte gustul victoriei pentru ultima dată în carieră. Învinge pe Mont Ventoux, după ce noul rege, Lance Armstrong îi oferă victoria, o generozitate recunoscută public, dar pe care Marco o asociază cu lipsa de respect. Texanul se mulţumeşte să-l numească “Il Elefantino”, porecla dispreţuită de italian. Replica lui va veni tot pe şosea, trei zile mai târziu, în etapa de la Courchevel, când Pantani îl bate cu 51 de secunde. Va abandona însă în ziua următoare, din cauza unei dizenterii. Participă chiar şi la Jocurile Olimpice de la Sidney, terminând pe locul 69 în cursa pe şosea.
În decembrie 2000, justiţia italiană îl condamnă pentru fraudă sportivă la 3 luni de închisoare (cu suspendare, în urma apelului), amendă şi 6 luni de suspendare din ciclism, deşi însuşi procurorul ceruse achitarea, în lipsă de probe. Judecarea recursului va mai dura 3 ani, la capătul cărora, pe 2 octombrie 2003, este achitat definitiv, întrucât faptele pentru care fusese judecat nu reprezentau o infracţiune la data producerii lor. Fusese, aşadar, vorba de un proces care nici nu trebuia să existe!
În 2001, este în mijlocul unui nou scandal la Il Giro. Fusese o cursă mediocră, cu o singură clasare în top 10, în chiar prima etapă, Giulianova – Francavilla al Mare, când termina al nouălea. Apoi, după terminarea celei de-a 17-a etape, la San Remo, un raid al poliţiei descoperă o injecţie cu insulină în hotelul unde este cazat. Deşi îşi declară inocenţa din nou, căci seringa nu fusese găsită în camera sa, Pantani e descalificat încă o dată din cursă. Era pe locul 24 în clasamentul general.
În 2002, după un alt Il Giro mediocru, abandonează în etapa a 16, din cauza unei bronşite. Era pe locul 75 la general. În iunie, UCI îl suspendă 8 luni pentru evenimentele din anul precedent. Face apel, pe care-l câştigă în iulie, însă pierde Le Tour. În august, UCI cere TAS anularea achitării ciclistului. Pe 13 martie 2003, TAS reduce suspendarea de la 8 la 6 luni, ceea ce-i permite întoarcerea la curse după 4 zile.
Din cauza consumului de droguri, personalitatea lui Marco se alterează din ce în ce mai mult. Astfel, în iarna lui 2002 se hotărăşte să-şi facă operaţie estetică la nas, urmată de o alta, anul următor, la urechi. Este părăsit de iubita sa, daneza Christine Johansson, cu care fusese împreună din 1996 şi care refuza să se mai drogheze împreună cu el,. are conflicte cu tatăl său, tot din cauza drogurilor, este implicat în câteva accidente de maşină, cel mai grav, după ce merge pe contrasens pe o stradă cu sens unic, sfârşindu-se cu distrugerea a 8 autovehicule, îşi ameninţă prietenii că se va sinucide dacă vor face publică dependenţa sa.
Ultima cursă la care participă este Il Giro din 2003. aduce aminte de anii de glorie, chiar dacă nu câştigă nicio etapă. Termină pe 9 în etapa a 4-a, Terme Luigiane – Vibo Valentia, pe 5 în cea de-a 12-a, San Donà di Piave – Monte Zoncolan, pe 10 într-a 16-a, Arco Trento – Pavia şi pe 14 la general.
În iunie suferă însă o nouă umilinţă din partea organizatorilor lui Le Tour, echipa sa fiind considerată una de divizie inferioară şi nebeneficiind de unul din cele 4 wild-carduri oferite de aceştia. În aceeaşi lună, pe 21, se internează într-o clinică de dezintoxicare din Padova, având 15 kilograme peste greutatea ideală. După exact o lună iese, mutându-se în casa de la Milano a agentei sale, Manuela Ronchi, apoi la ferma de la ţară (Trivella di Predappio) a unui prieten, patron al unui club de noapte, Michel Mengozzi, unde îşi face prieteni şi discută despre cumpărarea unei case cu agenţi imobiliari.
În ultimul interviu oficial, cu obişnuitul limbaj, le promite fanilor: “Trebuie să mă întorc pe bicicletă, pentru a scrie un ultim capitol al cărţii mele, o poveste pe care am abandonat-o prea mult timp”.
La sfârşitul lui noiembrie 2003 vizitează Cuba împreună cu Mengozzi. În decembrie însă îşi îndepărtează toţi prietenii şi, în loc să plece în Argentina, pentru antrenamentele din presezon, dispare, reapărând singur în Cuba, unde, hrănindu-se cu papaya şi anti-depresive, îşi dă bicicleta şi ceasul unor copii localnici şi telefonează în Italia, purtând discuţii absurde. Sfârşitul de an îl găseşte la Rimini, într-un hol al unui hotel, alături de o femeie dezbrăcată.
Viaţa lui Marco Pantani se îndrepta cu paşi repezi către un deznodământ anticipat de mulţi dintre apropiaţii săi. Ultimul capitol al cărţii nu va fi cel prezis de campion.

2 comments: