Intro

Totul a inceput cu trei personaje pasionate de fotbal (si de sport in general), care traiesc in mod absurd in America, unde fotbalul se joaca cu mana, si jocul cu piciorul se numeste soccer. Cei trei, plictisiti de articolele imbecile de tip tabloid care le ocupa, precum o placere bolnava, orele de serviciu, s-au gindit (complet rupti de realitate, bineinteles) ca se pricep la fenomen si ca pot scrie mai bine decit multi dintre angajatii acelor publicatii.

Feb 14, 2011

Pe serpentinele vieţii. Partea a patra: Finişul (2004)

Cezar Caruntu, Bucuresti, 14 februarie 2011


Motto: “Toţi colegii mei au fost umiliţi, cu camere ascunse în apartamente, în încercarea de a le distruge familiile. Cum ai putea să nu-ţi faci rău după aşa ceva? Sper ca povestea mea să fie un exemplu pentru alte sporturi, fiindcă reguli da, trebuie să existe, dar egale pentru toţi.”


N.R.: Multumim lui Cezar pentru ca a fost de acord sa publice pe Jurnalul de Fotbal aceasta senzationala si tragica biografie a marelui ciclist Marco Pantani. Aceasta este a patra si ultima parte (celelalte capitole pot fi citite aici: Partea 1, Partea a doua si Partea a treia).
Pe data de 13 ianuarie 2004, Pantani îşi serbează ultima zi de naştere, la prietenul său Michel Mengozzi, într-un club din Trivella. Adeseori incoerent de-a lungul serii, le spune prietenilor “Nu ştiu în cine să mai am încredere”. Se ridică de la masă şi dispare în baie cu un pachet de cocaină, Mengozzi încercând disperat să-l oprească. Are loc o încăierare, iar Marco pleacă în grabă. Prietenul Mario Pugliese, reporter la ziarul regional “La Voce di Romagna”, martor al întâmplării, convins că nu mai e cale de scăpare pentru Il Pirata, îi scrie necrologul.
Ajuns acasă, la Cesenatico, retrage 12.000 Euro din contul de bancă şi se îndreaptă către Milano, unde-i cere găzduire Manuelei Ronchi. După 10 zile, aceasta le telefonează părinţilor lui Marco, anunţându-i că băiatul lor e în afara pericolului. Tatăl său vine la Milano, dar Marco află şi îşi face bagajele. La ieşire, se întâlneşte totuşi cu tatăl său, astfel că-şi aruncă geamantanul şi mobilul pe scări. Dispare doar cu hainele de pe el şi banii din portofel.
Pe 9 februarie, îi telefonează Manuelei, anunţând-o că se află la hotelul Jolly Touring, tot în Milano. Ronchi se grăbeşte acolo, dar Pantani dispăruse din nou. Lăsându-şi maşina în oraş, ia un taxi, care-l duce la Rimini. Merge 300 de metri pe jos şi se cazează la hotelul Le Rose, de pe strada Regina Elena. Dă un telefon din cameră şi dispare vreme de 20 de minute. Este ultima oară când iese. Cheltuieşte mare parte din bani cumpărând cocaină de la mai mulţi traficanţi. După alte apeluri telefonice, se afundă în tăcere.
Îşi prelungeşte şederea în fiecare dimineaţă. Mănâncă puţin. Timp de 4 zile, deschide uşa doar când e agitaţie pe hol. Larisa, cameriera ucrainiancă, face curăţenie ocolindu-l cu grijă de fiecare dată. În dimineaţa de 13 februarie, îi vorbeşte pentru prima oară, întrebând-o “Cum arăt?” “Nu te cunosc”, îi răspunde speriată femeia. După amiaza, sună la recepţie, cerând o omletă. I-o aduce Oliver Laghi, proprietarul unei mici pizzerii aflate la 2 străzi distanţă. Spre deosebire de Larisa, Laghi, fost ciclist amator, îl cunoaşte bine pe Pantani, dar e la fel de şocat la întâlnirea cu acesta, o umbră a omului care câştiga curse cu doar 5 ani înainte. Ulterior, acesta îşi va aduce aminte: “Mi-a zâmbit, dar părea obosit şi deprimat. Era tras la faţă, gura îi mirosea. I-am spus că fac cinste. M-a bătut pe spate, spunându-mi că ne vom vedea a doua zi şi vom petrece. Nu l-am mai văzut niciodată.
În dimineaţa zilei de sâmbătă, 14 februarie, Pantani o sperie pe Larisa, înjurând-o din spatele uşii. Cameriera se îndepărtează în grabă. Un cuplu ce stătea la etajul 5 va declara ulterior că l-au văzut în acea zi, când a deschis uşa, i-a privit lung şi a mormăit “Ştiu cine sunteţi”. În cursul zilei, sună la recepţie, plângându-se că vecinii îl deranjează. Recepţionerul, Pietro Buccelato, un student angajat temporar, îi spune că-l va suna mai târziu să se intereseze dacă mai e nemulţumit. Dar telefonul din camera lui Marco va suna apoi ocupat toată ziua. Seara, priveşte de pe stradă către camera lui Marco, dar nu vede nicio lumină. La ora 9, ia două prosoape şi urcă în apartament.
În jurul aceleiaşi ore, un fost adversar al lui Pantani, rusul Piotr Ugrumov, care stătea împreună cu soţia Anna la etajul 5 al clădirii de peste stradă, faţă în faţă cu camera italianului, se duce să comande o pizza de la Oliver Laghi. Acesta îi povesteşte că-l văzuse pe Marco cu o zi în urmă şi că acesta păruse absent. “Îi voi face o vizită mâine”, îi spune rusul. După o jumătate de oră, primeşte un telefon de la un alt ciclist rus. “Deschide televizorul, Piotr. A murit Pantani.”
Pietro Buccelato găseşte camera lui Pantani devastată. Peste 10 cutii de medicamente (tranchilizante, antidepresive şi sedative) sunt împrăştiate peste tot. Pantani e căzut lângă pat, într-o parte, cu faţa în jos. Are o tăietură urâtă de-a lungul frunţii şi nu mai respiră. La ora 9 şi un sfert, sună la salvare.
La ora 2 dimineaţa, corpul neînsufleţit al lui Pantani este scos din hotel. Autopsia relevă că moartea s-a produs ca urmare a unui edem cerebral şi pulmonar cauzat de ingerarea de cocaină. A fost nevoie de o cantitate de 6 ori mai mare decât ar putea ucide un om normal.
Pantani a fost înmormântat miercuri, 18 februarie, în oraşul său natal. În faţa bisericuţei unde s-a ţinut slujba s-au strâns peste 20.000 de fani îndureraţi, purtând bandane cu semnul Piratului la braţ sau pe cap. Printre cei ce au asistat s-au numărat toţi coechipierii de la Mercatone Uno, antrenorul lotului naţional de ciclism Franco Balerini, Alberto Tomba, Azeglio Vicini, Mario Cipollini, Maradona.
În timpul slujbei, Manuela Ronchi a citit din paginile paşaportului lui Marco, găsite de Michel Mengozzi într-un coş de gunoi din Cuba, unde se dusese să-l ia acasă la ultima sa vizită acolo.
“Am fost umilit inutil. Vreme de patru ani, am fost în toate sălile de judecată posibile. Mi-am pierdut dorinţa de a fi ca toţi ceilalţi sportivi. Dar ciclismul a plătit preţul şi mulţi tineri şi-au pierdut încrederea în justiţie.”
În urma investigaţiilor, poliţia italiană a pus sub acuzare 5 traficanţi de droguri consideraţi responsabili de moartea lui Pantani: Fabio Carlino, Fabio Miradossi, Ciro Veneruso, peruanul Ramírez Cueva şi rusoaica Elena Korovina, model şi prostituată, probabil ultima iubită a lui Marco. După un proces ce a durat 4 ani, în ianuarie 2008, Carlino a fost condamnat la 4 ani şi 6 luni de închisoare, 5 ani de interzicere a drepturilor civile şi plata unor daune morale în valoare de 300.000 de Euro părinţilor lui Pantani. Korovina a fost achitată complet, în timp ce ceilalţi 3 inculpaţi au primit pedepse modice.
Richard Virenque, care, după scandalul de dopaj din 1998 cu echipa Festina, a experimentat multe din lucrurile prin care a trecut Marco, avea să spună la aflarea veştii despre moartea italianului: “Am cunoscut momente în care, dacă n-aş fi avut pe nimeni alături, aş fi putut ajunge în acelaşi loc ca Pantani. Dacă ar fi avut o familie, o soţie şi copii, poate ar fi reuşit să treacă peste momentele dificile.”
Uneori însă, nici măcar iubirea nu ne poate salva…

2 comments: